Lasciate ogne speranza, voi ch’intrate

Din infinitul scurs existentei efemere am privit dincolo de clepsidra care imi masura in boabe de nisip trairile. Am inteles rapid si dureros ca propria-mi fiinta era doar un neant nefericit de durere. Un abis in care in dulce stil dantenian, lasam orice speranta. Nu la intrare, ci la momentul impactului. Sa ma cu gust amar de tarana in gura, si sa simt frica….Frica aceea care iti intra in oase mai rau ca frigul si nu te lasa pana cand paranoia ce ti-o provoaca te roteste intr-un sir intrg de culori.

Ma invart intre semicercuri de durere si neputinta…cum sa infrunt greseala si mai ales umilinta…sa fii la pamant, si inca fara martori. Acei omniprezenti martori care fie iti plang de mila, fie te acuza. Vreau privirilor pline de dispret sa ma strapunga, sa simt din nou ca traiesc. Infernul acesta al nefiintei, in care nu simt, in care nu mai traiesc decat din inertie si singura mea scapare este FIINTA. Posibila, atat de aproape de posibil si atat de infernal de imposibila. Fiinta acea care sa lupte sa scape de demonii interiori ai ei numai ca sa ii ia pe ai mei. Ura atavica ce vine de peste tot, sa ma umple. Sa ma transforme in negru cu irizari de albastru, intunecate doar de suflul meu. Pentru fiecare respiratie adanca sa ma cobor mai mult in pamant. Sa ma acopere de negru, de fum si de ceata, intr-un amestesc lipsit de culoare.

Vreau o pereche de aripi de inger, care sa se franga in mainile mele. Sa il impiedic sa mai zboare si sa il pun in pamant alaturi de mine. Acel inger care a fi trebuit sa stea la dreapta mea si a decis sa plece. Sa il tintuiesc in orori si sa ii dea sa bea gustul amar al neputintei. Sa il torturez cu gandurile mele. Doar asa dse va inngeri, va scapa de pacat si va cadea. In acelasi abis in care sunt si eu….