Pentru un suflet chinuit

Nu conteaza cate versuri scrii, cate balade vei canta sau compune pentru acele sentimente neimpartasite. Asteptarea ca ea sa apara sau sa se razgandeasca intr-un moment al sortii nu face altceva decat sa te faca sa pierzi micile momente de fericire. Chiar si acelea care nu au nimic in comun cu marea dragoste a vietii (fie ca aceasta exista sau nu, sau ca nu va exista vreodata). Cramponarea intr-un moment din trecut si intr-un sentiment perimat nu fac decat sa  te lege de un timp demult apus si la care nu mai ai speranta de intoarcere. Oricate cuvinte ai scrie in frica de a le spune nu vor schimba cu nimic prezenta realitate. Vei fi in continuare calcat in picioare si facut una cu pamantul iar tu o vei accepta intr-o trista resemnare, pentru ca macar asa esti bagat in seama, sau in pizda ma-tii.

Si totusi acest mic moment temporal transporta o intreaga existenta intr-unul dintre cele mai joase puncte ale sale. Punctul in care inceteaza sa mai simta, si tot ceea ce simte de fapt este o continua mila de sine. Nu poti simti pentru altcineva dar iti si  este frica sa o faci. Teama ca acel sentiment ar putea disparea si tot ce ar ramane in urma ar fi un gol. Teama de a merge mai departe, in necunoscut, dar si teama ca schimbarea ar putea genera reactia pe care ai asteptat-o atata timp. Asa ca te cramponezi intr-o solitudine stupida, in care nu permiti nici aerului sa intre. Frica asta stupida de sentiment dar mai ales fata de acea parte din tine care ar putea simti din nou altceva decat regret si mila de sine. Ce trist e un suflet care are ce oferi si se cramponeaza pe suferinta ultima a inimii, pe trecutul ce oricum nu se lasa schimbat. Ce trist e un asemenea om, ce trist esti ca nu it dai voie sa simti…ce trist esti ca nu mai vrei sa simti pentru altcineva…nici macar pentru tine. Pacat de iubirea pe care o oferi doar in versuri, unui idol ce  a cazut demult de pe piedestal sau unei muze care a incetat demult sa mai inspire…