Despre ura si alti demoni

Imi place sa ma stiu invidiata. Narcisismul urla in mine prin toti porii si se face auzit. Imi place sa stiu ca o suita de femei isi rod unghiile negre gandindu-se cu ura la mine si dorindu-mi moartea in chinuri groaznice. Nu e chiar lucrul cu care m-as mandri cel mai tare, dar imi face o deosebita placere sa stiu ca ma urasc fiintele acestea. Imi arata ca sunt mai buna, dar in acelasi timp imi arata si cum nu ar trebui sa fiu.

Nu imi place sa urasc, dar dispretul e o mare bucata din mine. Dispretul fata de fiintele acelea mici, fata de tot ceea ce inseamna simplitatea umanului si lipsa acuta de orice fel de substanta. Chiar si a cuvintelor pe care le rostest drept blesteme la adresa mea. Sunt lipsite de valoare caci nu le pot aduce la indeplinire. Vreau sa ma urasca, doar ca sa ma ambitioneze mai tare. Si vreau ca omul care ma iubeste sa ajunga sa ma urasca doar ca eu sa nu mai simt nimic. Sa raman imuna la rahaturi sentimentale pe care am incetat sa le mai diger la varsta la care unii abia dadeau cu nasul in liceu. Acele ideologii ale sentimentelor, vandute cu toptanul in tot ceea ce e “frumos si cult” ascund doar otrava. E un verde de Paris pentru suflet, care nu ofera decat alinare pe moment. La fel ca acele cuvinte care se lovesc de mine, impreuna cu privire rele si pline de disperare.

Perfectiunea nu a fost atinsa de nimeni vreodata. Si nici nu va fi. Dar merita drumul pana acolo, merita sa incerci sa devii imun la oameni si sentimente doar pentru ati duce la implinire scopul. Acela al unui om mai bun, care extrapolat la idei filosofice ar putea fi o copie a bestiei blonde nietzscheene. Dar fara cruzimea taioasa a realitatii, ci cu inteligenta rasata a sufletului educat.